Sanatoriile nu se aflau doar la mare: condițiile principale pentru alegerea unui loc și deschiderea unei structuri de acest fel erau amplasarea într-un loc izolat, și neapărat, în mijlocul naturii.
Pe timpul lui Nikita Hrușciov vacanța proletară devine o instituție de masă. Partidul a continuat să promoveze idealul comunist de îngrijire medicală, echitabilă pentru toți.
În anii '60 și '70, procesele de prefabricare în arhitectură au permis construirea mai rapidă a structurilor și, în consecință, au stimulat mai mult dezvoltarea acestui tip de turism: serviciul de sănătate era, la acel moment, unul dintre cele mai inovatoare și în cadrul lui operau echipe de profesioniști, pe întreaga perioadă de ședere a oaspeților. Multe dintre aceste structuri continuă să funcționeze, oferind o serie de tratamente la fel, ca și cum ar fi trăit încă în perioada sovietică.
În principiu, muncitorii industriali și cei, cu probleme de sănătate, aveau prioritate, deși, în practică, cele mai bune condiții de cazare erau oferite, de obicei, celor care aveau bani și legături.
Inițial, sanatoriile erau împărțite pe categorii: pentru profesori, medici, muncitori. Versiunea italiană "Doctor Zhivago" a fost negociată în un sanatoriu, unde se afla Boris Pasternak: de acolo el ducea tratative cu Feltrinelli, în speranța de a vedea lucrarea publicată, deoarece în Rusia nu a fost apreciată.
Se începea cu efectuarea unui examen medical: de aici se pregătea un program personalizat de gimnastică, recomandări dietetice și tratamente.
Odată ajunși la sanatoriu, deșteptarea pentru toată lumea era la orele 7 dimineața, gimnastică în aer liber, mic dejun și proceduri spa și / sau curative.
Pentru distracție și relaxare erau oferite așa ocupații ca biliard, șah și lectura. Masa era servită colectiv, la un moment fix. Pacienților le era interzis să facă zgomot, să trântească ușile și să strige, consumul de alcool nu era permis.
Treptat, se dezvolta o viziune din ce în ce mai puțin ideologică a vacanței. În URSS, chiar înainte de prăbușire, legăturile de control încep să lase loc pentru alte forme de vacanțe. Creșterea culturii termale occidentale, cu punctul său de focalizare asupra luxului, a favorizat o generație de consumatori post-sovietici, din ce în ce mai puțin interesați de componenta medicală a șederii în un sanatoriu. Unele dintre aceste structuri s-au îndreptat spre cererea consumatorilor, altele, în ciuda acestor noi provocări, au păstrat ceva din moștenirea lor medicală. O ședere într-un sanatoriu este încă văzută ca prevenire și tratament pentru o gamă largă de boli.
Multe sanatorii nu se mai află la granițele rusești, împrăștiate pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice: cu toate acestea, ele păstrează atmosfera trecutului, marmura, riturile vechilor tratamente și se bucură de finanțarea statului. La fel ca în trecut, nu sunt frecventate de oameni bogați, ci de cei care au nevoie să se regenereze.
Deși au devenit simbolul odihnei proletare, dar mai ales, gimnastica ideologiei sovietice, ele supraviețuiesc, fiind în diferite stări de degradare, relativ încă în funcțiune. Viitorul acestor spații rămâne nesigur, în speranța că vor fi în curând protejate și restaurate pentru generațiile viitoare și pentru istoria lor arhitecturală unică.
Deși astăzi numărul lor a scăzut și multe structuri sunt în declin, există multe sanatorii, care încă operează, de la Armenia până la Uzbekistan și Moldova: unele structuri, ce se află pe teritoriul Moldovei, sunt încă un punct de referință, ca Stațiunea "Struguraș" din Dubăsari, Stațiunea balneoclimaterică "Codru" din Călărași, Centrul "Speranța" din Vadul lui Vodă sau Sanatoriul "Nufărul alb" din Cahul.
Nu este surprinzător faptul, că se cunosc puține despre sanatoriile din afara sferei post-sovietice. Sănătatea și boala, tinerețea și bătrânețea sunt preocupări ale timpului. Aceste săli tăcute, coridoarele și grădinile rămân temple pentru contemplarea propriului viitor.
Carlo Policano (traducere Svetlana Moțpan)
International editions: