Tradiții și cultură17 septembrie 2019

Dialectele italiene din Europa de Est între secolele XIX și XX - Partea a II-a

Emigrarea pe trasee mai puțin cunoscute

Dialectele italiene din Europa de Est între secolele XIX și XX - Partea a II-a

Când vorbim de fluxuri migratorii italiene, ne referim, pe scurt, la comunitățile, apărute în Europa de Est, în perioada cuprinsă între sfârșitul anilor ’800 și prima jumătate a anilor ’900: deși sunt considerate fluxuri minore și, prin urmare, mai puțin cunoscute, merită o analiză, dincolo de valoarea lor istorică. Mai jos, un rezumat al fenomenului în România, Moldova și Ucraina.

În România, între cele două războaie, „italienii” au ajuns la cifra de 60.000: mulți s-au întors în patrie după 1945, devenind victime ale persecuției religioase (credința a fost egalizată cu ideile occidentale). Italienii supraviețuitori au înființat comunități organizate în toate marile orașe și în unele centre, precum Greci, comuna Tulcea, un loc fondat în 1882 de coloniștii venețieni, la graniță cu actuala Moldova, reprezentând peste 15% din populația locală.

Trebuie subliniat faptul că, în secolul al XIX-lea, limba italiană era o limbă diplomatică și comercială, foarte răspândită în Grecia și în zona Mediteraneană Otomană: prezența masivă a operatorilor comerciali venețieni și, mai ales ligurieni, în porturile „estului”, din Bulgaria până la gura Dunării, mai apoi în Odessa și în porturile, pe atunci rusești ale Mării Negre, este dovedită pe scară largă în mărturiile istorice ale epocii.

Mediul emigrării liguriene în Marea Neagră a fost legat de importul de cereale din Crimeea: însuși Giuseppe Garibaldi a avut experiențe de comerț pe acele meleaguri și, mai probabil, că chiar în portul Taganrog, a intrat pentru prima dată în contact cu ideile maziniene.

La Constantinopol, la sfârșitul anilor ’800, așa cum a demonstrat Edmondo De Amicis, prezența italiană și, în special de origine genoveză, deseori descendenți ai familiilor, prezente în oraș de generații, era predominantă: potrivit scriitorului, ei vorbeau și scriau într-o italiană modificată, așa cum arată și unele ziare din acea epocă.

Astăzi nu există urme directe ale acestei prezențe lingvistice și culturale, decât în Moldova, unde „comunitatea italiană” reunește descendenții unei populații, care a fost mai consistentă la începutul anilor ’900 și, care a introdus în capitala Chișinău elemente din Liguria, în mare parte reîntorși în jurul anilor 1943-1944. În prezent, deși nu există școli specifice italiene, există  Liceul „Dante Alighieri”, unde se predă limba italiană de bază.

Prezența în Crimeea este, de asemenea, semnificativă: această așezare, care nu are nici o legătură cu vechea colonizare a regiunii de către genovezi, a fost dizolvată în secolul al XV-lea, din cauza invaziilor tătare.

Comunitatea italiană a fost reconstituită între anii 1830 și 1870, contribuțiile venind iarăși din Liguria (comercianți și antreprenori maritimi către Kerci, Berdiansk și Taganrog), dar mai ales din Puglia (Bisceglie), regiune, din care guvernul rus încuraja imigrarea țăranilor la periferiile Kerciului.

Mai mult decât limba italiană, de preferință, se vorbea în dialect, care, datorită caracteristicilor sale arhaice, în comparație cu limba maternă, a fost obiect de studiu în anii 1920: în perioada sovietică, în cadrul comunității, a existat o școală italiană.

Între anii 1897 și 1921 populația italiană a atins 2%: mai târziu, țăranii de origine puglieză, au fost victime ale unor programe de colectivizare forțată, ceea ce a dus la înființarea unui „kolhoz italian” și la dispersia comunității, acuzată de colaborare cu germanii și apoi deportată, în 1942, în stepele Kazahstanului.

După reabilitare, în anii '50, unii membri ai comunității s-au întors în peninsulă, iar urmașii lor au format, în 1992, o Asociație a Italienilor din Crimeea, cu câteva sute de membri, de la Kerci la Simferopol.

Diversitatea situațiilor analizate ne împiedică să tragem concluzii unitare: unele comunități lingvistice mici au creat fenomene importante de fuziune (hamal, niciunul, în brațe) și împrumuturi lexicale din limbile locale. Este un fenomen unic, care îl diferențiază de fluxurile migratorii de-a lungul rutelor transatlantice și nord-europene.

Carlo Policano (traducere Svetlana Moțpan)

Ultimele știri

marţi 10 decembrie
Orașul sovietic
Între așezările industriale și modelele de locuințe
vineri 29 noiembrie
Manuc Bey - Partea II
Complexul istorico-arhitectural din Hâncești
marţi 26 noiembrie
Manuc Bey
Personaj istoric controversat, în slujba rușilor și a otomanilor
marţi 19 noiembrie
Alexandru Bernardazzi - Partea II
Lucrările și relația ciudată cu Carol Schmidt
vineri 15 noiembrie
Alexandru Bernardazzi
„Emigranții Artei” din Cantonul Ticino în Europa de Est
vineri 08 noiembrie
Arhitectura Satului
Folclor și spontaneitate în arhitectura rurală a Moldovei
joi 31 octombrie
Moldova sau Moldavia? Basarabia sau Bessarabia? Partea a II
Utilizarea corectă a toponimelor: aspect important
marţi 29 octombrie
Moldova sau Moldavia? Basarabia sau Bessarabia? - Partea I
Utilizarea corectă a numelor de loc: aspect important
marţi 01 octombrie
Patrimoniul dispărut: Spada lui Ștefan cel Mare
În ce muzeu se află sabia originală a apărătorului creștinismului?
vineri 27 septembrie
Marea și grasa mea Nuntă moldovenească - Partea a II-a
Nu intrați în panică. Până la urmă, este doar o petrecere mare

IMPERIALTRANSILVANIA - TOURISM, BUSINESS AND CULTURE IN THE LANDS OF DRACULA

International editions:   Italiano | English | Russian | Română