Alexandru Bernardazzi

Între secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea, Rusia a devenit una dintre destinațiile de emigrare pentru arhitecți și muncitori calificați, ce proveneau din actualul Canton Ticino (Elveția).

În slujba țarilor ruși erau profesioniști serioși, ingineri și arhitecți, meseriași constructori, cu o pregătire solidă și o bogată experiență profesională, martori ai unui fenomen, pe care l-am putea defini drept „aproape miraculos”.

Este un fenomen, care diferă de imaginea stereotipică a emigrării: nu este un fenomen de „exod din disperare”, ci mai degrabă un proces cultural, care contribuie la răspândirea de noi limbi și tehnici de construcție inedite în teritoriile țariste.

Competența tehnică și continuitatea profesională a mai multor generații, care interacționează cu tradițiile de construcții locale, sunt factori care explică succesul acelor arhitecți și tehnicieni de construcții și, în același timp, sunt câteva dintre trăsăturile caracteristice, atribuite așa-numiților „emigranți ai artei”. Aceasta este conotația migrației Ticino în țara rusă, care a început cu mult înainte de secolul al XVIII-lea.

Tatăl lui Alexandru Bernardazzi, Giuseppe, al treilea dintre fiii lui Carlo și Maria Bernardazzi, din Pambio, de lângă Lugano, a frecventat Academia di Brera (Milano), unde a absolvit arhitectura. Chemat în Rusia de către țarul Alexandru I,  reușește în curând să obțină comenzi pentru palatul regal și vile imperiale din Sankt Petersburg și Moscova. Inginer, precum și arhitect, în timpul războiului din Crimeea, el a executat planuri pentru cetățile Sevastopol și planul orașului Piatigorsk, oraș situat între Marea Neagră și Marea Caspică.

Aici, în 1831, s-a născut Alexandru. În 1843, la vârsta de 12 ani, a intrat la școala de construcții din Sankt Petersburg, care a absolvit-o cu succes în 1850. În același an a fost numit al doilea arhitect la agenția de construcții de drumuri din Basarabia.

Câțiva ani mai târziu, la vârsta de doar 25 de ani, Bernardazzi a devenit arhitectul principal al orașului Chișinău, rol, pe care l-a deținut timp de 28 de ani (1856-1878), lucrând constant la transformarea capitalei într-un centru urban european. În 1875, pentru meritele importante în reorganizarea orașului, Bernardazzi a primit titlul de cetățean de onoare al Chișinăului, cu ocazia a 25 de ani de activitate profesională și pentru contribuția sa extrem de valoroasă.

În 1878 s-a mutat la Odessa, unde participă la construcția stației centrale din Odessa, continuând, totodată, să proiecteze în Basarabia, iar ulterior, să lucreze la Universitatea din Novorossiisk.

El a murit în timpul unei călătorii la Fastov, în apropiere de Kiev și, conform testamentului său, a fost înmormântat lângă mama sa la Chișinău, orașul, de care sufletul său nu s-a depărtat niciodată, în cimitirul luteran, demontat în perioada sovietică.

Prin documente ale timpului, amintiri, scrisori, care însoțesc activitatea profesională și timpul petrecut de Bernardazzi la Chișinău, descoperim sensul profund al iubirii, care îl leagă de aceste locuri și dorința de a da un viitor orașului, care îl adoptase.

Bernardazzi poate fi numit un maestru genial: amprenta talentului său este expusă în toate proiectele, legate de amenajarea orașului, cu detalii specifice, care amintesc de arhitectura italiană. Datorită lor, clădirile din centrul orașului au un stil unic, departe de amprenta rusă.