Schiturile din Orheiul Vechi

Schitul (din grecescul ἔρημος érēmos) este un loc cu acces dificil, în care indivizii, numiți eremiți sau anahoreți (din grecescul ἀναχωρεῖν anachōrêin, a se retrage), se izolează de societate, pentru a duce o viață de rugăciune, în contact strâns cu natura.

Definirea locurilor izolate pentru rugăciuni este comună pentru multe religii, în special în Creștinism și Budism: figura pustnicului este adesea asociată cu cea a călugărului, dar nu este întotdeauna legată de jurămintele religioase de castitate, sărăcie și ascultare, precum și de o regulă particulară.

Cel mai cunoscut complex de schituri al Moldovei se află în bazinul central al râului Nistru și afluentului său Răut: aici se găsește cea mai mare concentrație de mănăstiri rupestre mici, situate în locuri inaccesibile și neatractive pentru invadatori.

Schiturile nu acoperă uniform cursul râului Nistru. Și asta din cauza factorilor orografici: regularitatea este menținută pe cursul superior, dar nu pe cursul inferior al râului, în absența straturilor de piatră, care nu au oferit condiții pentru crearea lor. Toate mănăstirile de stâncă din Moldova sunt situate pe malul drept al râului, cu excepția mănăstirii Roghi, ce se află pe malul stâng, lângă Molovata.

Create în perioade diferite, abandonate și periodic restaurate, mănăstirile din Moldova demonstrează adesea suprapunerea diferitelor faze istorice din cadrul fiecărui complex și al întregii rețele monahale.

Acest fenomen important își găsește epicentrul la Orheiul Vechi: complexul monahal, care include „Mănăstirea pârcălabului Bosie” și „Mănăstirea Peștera”, reprezintă unul dintre cele mai atractive și pitorești aspecte ale celui mai vizitat loc din Moldova. Ansamblul schiturilor de la Orheiul Vechi, format din peste 350 de peșteri naturale, aparține primei perioade a creștinismului.

„Mănăstirea pârcălabului Bosie”, construită pe un complex funerar tracic, de pe râul Răut, are spații articulate, cu galerii și chilii spațioase: un interes deosebit prezintă scrierile votive, gravate pe pereți, în limba liturgică antică a bisericilor ortodoxe (slavona), care datează din secolele XV-XVI, este singurul exemplu, în care inscripțiile au fost păstrate până în zilele noastre.

Data, prezentă în fraza sculptată "Această mănăstire a fost construită de slujitorul lui Dumnezeu Bosie, de soția sa și de fiii săi, în onoarea Domnului, pentru iertarea păcatelor sale; anul 7173 (1675)", nu trebuie să inducă în eroare, deoarece savanții consideră că Bosie nu ar fi reconstruit decât partea veche a complexului degradat, din cauza fragilității rocilor. Mănăstirea este formată din 8 peșteri și o biserică stâncoasă, de aproximativ 6 metri lungime și 4,5 metri lățime.

Cea mai importantă mărturie este reprezentată de mănăstirea rupestră, numită „Mănăstirea Peștera”, situată sub promontoriul, care înregistrează patru faze de dezvoltare, începând cu secolul al XII-lea și până la începutul secolului al XIX-lea. În trecut, călugării erau nevoiți să se coboare cu ajutorul unor frânghii, pentru a ajunge în chiliile lor săpate în stâncă: mai târziu schitul avuse o intrare dinspre Răut, unde erau săpate trepte. Din cauza alunecărilor de teren, la începutul secolului al XVIII-lea, intrarea nu mai era viabilă și călugării au fost nevoiți să părăsească locul.

Mănăstirea a fost abandonată complet în 1816: după câțiva ani, locuitorii din Butuceni au săpat un tunel de acces, lung de aproximativ douăzeci de metri, pentru a intra în biserică. Abia mai târziu, deasupra intrării în biserica rupestră, a fost ridicată o clopotniță, care este încă vizibilă. În anii ocupației sovietice, schitul a fost devastat și închis: abia la sfârșitul anilor 90 unii călugări s-au întors în acest lăcaș de cult izolat și au început treptat să-l restaureze.

Biserica, recunoscută datorită clopotniței exterioare, lungă de aproximativ 10 metri, este împărțită în trei părți: altarul, corul și pronaosul. Altarul este separat de biserică de iconostas: cu tavanul boltit, structura păstrează încă celulele (chiliile), care erau reședința călugărilor, ce locuiau acolo. De aici este o ieșire pe o terasă de piatră, de pe care vă puteți bucura de o vedere unică asupra câmpiei. Astăzi a rămas doar un locuitor, un călugăr cu barbă lungă, ce poartă o sutană neagră și, care transmite o notă suplimentară de autenticitate unui loc plin de istorie. Lângă clopotniță, chiar deasupra bisericii din stâncă, la marginea promontoriului, se află o cruce masivă de piatră, care datează din secolul al XVIII-lea și care este inseparabil unită în peisajul sacru al acestei mănăstiri.