Tradiții și cultură17 septembrie 2019

Dialectele italiene din Europa de Est între secolele XIX și XX - Partea a II-a

Emigrarea pe trasee mai puțin cunoscute

Dialectele italiene din Europa de Est între secolele XIX și XX - Partea a II-a

Când vorbim de fluxuri migratorii italiene, ne referim, pe scurt, la comunitățile, apărute în Europa de Est, în perioada cuprinsă între sfârșitul anilor ’800 și prima jumătate a anilor ’900: deși sunt considerate fluxuri minore și, prin urmare, mai puțin cunoscute, merită o analiză, dincolo de valoarea lor istorică. Mai jos, un rezumat al fenomenului în România, Moldova și Ucraina.

În România, între cele două războaie, „italienii” au ajuns la cifra de 60.000: mulți s-au întors în patrie după 1945, devenind victime ale persecuției religioase (credința a fost egalizată cu ideile occidentale). Italienii supraviețuitori au înființat comunități organizate în toate marile orașe și în unele centre, precum Greci, comuna Tulcea, un loc fondat în 1882 de coloniștii venețieni, la graniță cu actuala Moldova, reprezentând peste 15% din populația locală.

Trebuie subliniat faptul că, în secolul al XIX-lea, limba italiană era o limbă diplomatică și comercială, foarte răspândită în Grecia și în zona Mediteraneană Otomană: prezența masivă a operatorilor comerciali venețieni și, mai ales ligurieni, în porturile „estului”, din Bulgaria până la gura Dunării, mai apoi în Odessa și în porturile, pe atunci rusești ale Mării Negre, este dovedită pe scară largă în mărturiile istorice ale epocii.

Mediul emigrării liguriene în Marea Neagră a fost legat de importul de cereale din Crimeea: însuși Giuseppe Garibaldi a avut experiențe de comerț pe acele meleaguri și, mai probabil, că chiar în portul Taganrog, a intrat pentru prima dată în contact cu ideile maziniene.

La Constantinopol, la sfârșitul anilor ’800, așa cum a demonstrat Edmondo De Amicis, prezența italiană și, în special de origine genoveză, deseori descendenți ai familiilor, prezente în oraș de generații, era predominantă: potrivit scriitorului, ei vorbeau și scriau într-o italiană modificată, așa cum arată și unele ziare din acea epocă.

Astăzi nu există urme directe ale acestei prezențe lingvistice și culturale, decât în Moldova, unde „comunitatea italiană” reunește descendenții unei populații, care a fost mai consistentă la începutul anilor ’900 și, care a introdus în capitala Chișinău elemente din Liguria, în mare parte reîntorși în jurul anilor 1943-1944. În prezent, deși nu există școli specifice italiene, există  Liceul „Dante Alighieri”, unde se predă limba italiană de bază.

Prezența în Crimeea este, de asemenea, semnificativă: această așezare, care nu are nici o legătură cu vechea colonizare a regiunii de către genovezi, a fost dizolvată în secolul al XV-lea, din cauza invaziilor tătare.

Comunitatea italiană a fost reconstituită între anii 1830 și 1870, contribuțiile venind iarăși din Liguria (comercianți și antreprenori maritimi către Kerci, Berdiansk și Taganrog), dar mai ales din Puglia (Bisceglie), regiune, din care guvernul rus încuraja imigrarea țăranilor la periferiile Kerciului.

Mai mult decât limba italiană, de preferință, se vorbea în dialect, care, datorită caracteristicilor sale arhaice, în comparație cu limba maternă, a fost obiect de studiu în anii 1920: în perioada sovietică, în cadrul comunității, a existat o școală italiană.

Între anii 1897 și 1921 populația italiană a atins 2%: mai târziu, țăranii de origine puglieză, au fost victime ale unor programe de colectivizare forțată, ceea ce a dus la înființarea unui „kolhoz italian” și la dispersia comunității, acuzată de colaborare cu germanii și apoi deportată, în 1942, în stepele Kazahstanului.

După reabilitare, în anii '50, unii membri ai comunității s-au întors în peninsulă, iar urmașii lor au format, în 1992, o Asociație a Italienilor din Crimeea, cu câteva sute de membri, de la Kerci la Simferopol.

Diversitatea situațiilor analizate ne împiedică să tragem concluzii unitare: unele comunități lingvistice mici au creat fenomene importante de fuziune (hamal, niciunul, în brațe) și împrumuturi lexicale din limbile locale. Este un fenomen unic, care îl diferențiază de fluxurile migratorii de-a lungul rutelor transatlantice și nord-europene.

Carlo Policano (traducere Svetlana Moțpan)

Ultimele știri

vineri 28 februarie
Mărțișorul
Un fir roșu și alb, care simbolizează începutul primăverii și renașterea naturii, între simboluri...
marţi 25 februarie
Dragobete
În Moldova dragostea se sărbătorește de două ori
vineri 21 februarie
Genova, coloniile de la Marea Neagră - Partea II
Evoluția așezărilor și a relațiilor comerciale
marţi 18 februarie
Genova, coloniile de la Marea Neagră
Evoluția așezărilor și a relațiilor comerciale
vineri 14 februarie
Moldova și Pactul  Ribbentrop-Molotov– Partea a II
Pactul și consecințele asupra teritoriilor cu un aspect nou, forțat
marţi 11 februarie
Moldova și Pactul Ribbentrop-Molotov
Pactul și consecințele asupra teritoriilor cu un aspect nou, forțat
vineri 07 februarie
Ștefan al III-lea cel Mare - Partea II
Domnitorul, simbol al Moldovei
marţi 04 februarie
Ștefan III cel Mare
Domnitorul, simbol al Moldovei
vineri 31 ianuarie
Totul va fi bine
Mantra pozitivității în viața de zi cu zi a moldovenilor
marţi 28 ianuarie
Homo Sovieticus
O călătorie în viața de zi cu zi a unui simplu cetățean sovietic
International editions:   Italiano | English | Russian | Română