Orașul sovietic - Partea I

La aproape treizeci de ani de la Independență, imobilul urban din Chișinău (dar putem spune același lucru și pentru restul Moldovei) este încă compus, în mare parte, din clădiri, construite în perioada sovietică.

Modelele de locuințe urmează, ca și în tot teritoriul Uniunii Sovietice, distincția, referitoare la diferitele faze politice: stalinki, hrusciovki, brejnevki nu sunt altceva decât tipuri de construcții, ce atestă ideile sociale ale liderilor, care s-au succedat la Kremlin și care păstrează istoria de „colectivizm sovietic”.

Construcția rezidențială sovietică nu a reprezentat doar o colecție de clădiri, ce reprezintă simbolul unei epoci, dar a fost și un vehicul a consensului și a propagandei politice, precum și identitate, mai ales în republicile mai periferice.

După Revoluție, proprietatea privată a fost eliminată, bunurile imobiliare au fost transferate în întregime către stat. Erau ani grei, când oamenii veneau în orașe în căutarea unui mod de a supraviețui. Dacă își găseau de lucru, noii veniți puteau primi o cameră într-un apartament comunitar (kommunalka), partajând bucătăria, coridorul și toaleta. Viața în kommunalka reprezintă un aspect, care caracterizează URSS și deziluzia, venită odată ce pasiunile ideale inițiale au dispărut. Este o tipologie a clădirilor, care se desfășoară de-a lungul întregii ere sovietice. Nu este un stil de viață emoționant, dar a funcționat, totuși: conviețuirea cu străinii în aceeași casă a fost un fenomen unic și tipic sovietic, țăranii erau colegi de cameră cu intelectualii, ideologia oficială nu admitea distincții de clasă.

În primele planuri cincinale (1928-1936), procesul de colectivizare și industrializare se confruntă cu avangardele arhitecturale originare din mediul cultural, care preced revoluția: conflictul politic dintre centralizare și descentralizarea urbană este rezolvat prin distrugerea mesajului inovator al cercetării pentru orașul modern, cel mai probabil din cauza lipsei capacităților tehnologice reale ale Țării.

Planul de reconstrucție al Moscovei (1932-1935), inaugurează noul curs politic, devenind un model de intervenție, aplicabil la scară națională și, în final, un plan de implementare a utopiei socialiste sub formă de spațiu urban. Intervențiile arhitecturale, în special cele, care se referă la echipamentele colective din noile cartiere ale lucrătorilor, trebuie să fie atribuite politicilor de urbanism izolate și nu sferei de stat, care încă mai este fragmentată: multe dintre aceste lucrări, în unele cazuri adevărate capodopere ale „mișcării moderne”, sunt încredințate celor mai importanți arhitecți și urbaniști ai vremii, printre care Le Corbusier, Albert Kahn, Bruno Taut, Ernst May cu „Brigada May”, din care făcea parte Mart Stam, iată doar câteva exemple.

Distrugerile, suferite de orașele URSS în Războiul Mondial, condiționează dezbaterea reconstrucției: transformările sociale determină o urbanizare în creștere și provoacă probleme de locuire și de igienă, datorită angajării energiilor de stat în industrializarea Țării. În cartierele muncitorilor, pe lângă fabrici sau în zonele urbane periferice, au început să se construiască casele, numite stalinki, clădiri ale căror apartamente aveau camere comunicante, uneori fără baie și aproape fără unele elemente decorative de prisos.

Dar există și alt tip de stalinki, construite între anii 1930 și 1950, în stil neoclasic, destinate nomenclaturii, elitei politice (funcționari de partid, militari sau agenți ai serviciilor secrete, intelectualitatea): spre deosebire de cele populare, principala caracteristică a acestor case este dată de monumentalitatea lor și dimensiunea apartamentelor, compuse din mai multe camere, tavane înalte, pereți groși și utilizarea de cărămizi pentru fațade. Planurile caselor erau foarte bine proiectate: dimensiunile camerelor erau mari, de la 15 la 25 metri pătrați, iar uneori chiar 30, iar în multe apartamente erau camere pentru uz de studio, bucătării spațioase, toalete duble.

De obicei, clădirile „executive” erau tencuite și decorate cu stuc, ridicate în centrul orașului, în apropiere de piețe. Aceste clădiri erau o mărturie a rolurilor sociale ale vremii: egalitatea, proclamată exterior, era de fapt o reprezentare a societății, strict împărțită în două clase distincte.

Moartea lui Stalin va avea, de asemenea, repercusiuni asupra vicisitudinilor arhitecturale și urbane ale Uniunii Sovietice.