Există un cartier în inima orașului Odesa, în Ucraina, de-a lungul străzii, dedicate lui José De Ribas, un ofițer napolitan, ce se afla în serviciul amiralului Grigori Aleksandrovici Potëmkin, care ne reamintește de legăturile acestui oraș cu Napoli.
Situat la gura marilor râuri și a imensei stepe pontice, Odesso (așa l-a numit De Ribas, când l-a fondat în 1794, în cinstea unei antice colonii grecești), puțin mai mare decât un sat, smuls de sub ocupația otomanilor, a devenit un port important pentru valoarea sa strategică și economică, punând capăt acelei izolații ruse, pentru care lupta împărăteasa Ecaterina a II-a. Cea mai puternică femeie din istoria Rusiei a transformat orașul în cel mai important centru din sudul imperiului, schimbându-i numele în Odesa, care va deveni ulterior acel „oraș legendar”, cu rădăcini italiene.
De fapt, italienii erau prezenți în această zonă de secole, cu un cartier pentru acostarea navelor comerciale genoveze, numit „Ginestra”, poate datorită acestei plante, genisteae, răspândită în stepele Mării Negre.
Clima din Odessa, spre deosebire de imaginația colectivă, amintește de peisajele mediteraneene. Acest lucru a fost suficient, pentru a atrage italienii în căutarea fortunii, Noua Rusia imperială fascinându-i cu puterea sa care, în ochii celor ce au trăit la sfârșitul secolului al XVIII-lea, ar fi trebuit să pară la fel de bogată ca America, dacă deja în 1797 la Odessa erau aproximativ 800 de italieni, ceea ce era egal cu 10% din totalul populației.
Activitatea comercială a italienilor a atins o dezvoltare consistentă în jurul anului 1850. Sectorul alimentar a devenit un monopol al napolitanilor: de la restaurante la alimentare, trecând prin brutării și patiserii, toate magazinele erau gestionate de emigranții din Regatul celor Două Sicilii. În cele din urmă, Ucraina, considerată grânarul Europei, nu a putut găsi chiriași mai buni decât cei, care au iubit întotdeauna produsele din grâu.
Odessa a fost, pentru o lungă perioadă de timp, o mică Italia în Imperiul Rus, o colonie într-o zonă fundamentală pentru comerț: a ajuns să aibă aproximativ 3.000 de locuitori italieni, iar în jurul anului 1850, limba italiană era a doua limbă vorbită în Odessa, dat fiind faptul că „fiecare odesită știa limba atât de bine, încât era în stare să comande băutură cât și mâncare în italiană, iar în caz de nevoie, putea arăta și unele cunoștințe din vocabularul înjurăturilor”. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, activitatea diasporei italiene s-a îndreptat către inteligența artistică: arhitecți, sculptori, artiști, muzicieni, pictori, profesori universitari.
Orașul a fost proiectat de arhitecții napolitani, în conformitate cu canoanele arhitecturii clasice și renascentiste: primii, care au acceptat rolul de „arhitecți ai orașului” („planificatori” de clădiri) au fost frații Francesco și Giovanni Frapolli și, mai târziu, Ivano Dall'Acqua. La mijlocul secolului al XIX-lea, s-a adăugat și sardinianul Francesco Boffo, autorul celebrei Scara Potemkin, construită între 1837 și 1841, inițial compusă din 200 de trepte, cu efecte optice, care au făcut-o să pară mai lungă și mai largă, conform punctului de vedere.
Mulți arhitecți italieni, care au proiectat orașul, au fost uitați: Alessandro Digbi, tatăl și fiul, Luigi Cambiaggio, Giovanni Scudieri, Giorgio Torricelli, Francesco Morandi. Să nu mai vorbim de Alexandru Bernardazzi, arhitectul din Ticino. Multe clădiri din Odessa au fost construite de muncitori calificați italieni, care au avut un rol fundamental. Dacă astăzi știm, cum arăta Odessa în prima jumătate a secolului al XIX-lea, o datorăm artiștilor, care au dat culoare nostalgiei în tablourile lor, cu vederi asupra orașului.
Farmecul strategic al locului, vocația de a atrage cele mai bune minți, au făcut din Odesa noul Bizanț, care a marcat sfârșitul regatului islamic la granițele Europei.
Lucrurile au continuat astfel, până la sosirea în oraș a Ducelui de Richelieu, guvernator al Odesei din 1803 până în 1814, iar în societatea înaltă, școli și case a început să se răspândească limba franceză. Numărul coloniștilor italieni a scăzut treptat atât de mult, încât în recensământul din 1900, comunitatea italiană constituia doar 286 de unități. Revoluția din 1917 a influențat plecarea multor italieni: în perioada sovietică au rămas doar câteva zeci, cei mai mulți pierzându-și deja conotațiile etnice de origine.
Odesa, un loc de frontieră și de inspirație pentru scriitori, precum Pușkin, un oraș cult, un infern pentru evrei, din cauza distrugerilor, efectuate de guvernul român, de întâlnire între est și vest, își pierdea tot mai mult rădăcinile.
Astăzi situația este foarte diferită de cea din trecut: italienii au dispărut aproape complet, chiar dacă au rămas descendenți ai vechilor familii napolitane. Astfel, pentru a aminti trecutul unui oraș bogat și înfloritor, care a fost „Napoli ucrainean”, au rămas doar denumirile străzilor, clădirilor și magazinelor.