Mănăstirea Voroneț, Capela Sixtină a Estului - Partea II

Dacă credința profundă stă la baza acțiunii politice a lui Ștefan cel Mare, urmată de fiul său Petru Rareș, același lucru se poate spune și despre activitatea sa de răspândire a mesajului creștin, prin întemeierea a numeroaselor biserici și mănăstiri, adesea construite în urma unor victorii, mărturie a unei dezvoltări artistice, care nu a avut niciun echivalent în istoria acestor teritorii, și sinteza splendidei perioade artistice, ce a caracterizat istoria Moldovei între secolele XV și XVI.

Pentru a deschide calea spre acest „arhipelag monahal”, nu poate exista un exemplu mai bun, decât Mănăstirea Voroneț, situată la doar 36 km de orașul Suceava, fondată de Ștefan cel Mare, în 1488, în semn de „vot”, cu ocazia celei de-a treia bătălii împotriva turcilor. Supranumită „Capela Sixtină a Estului”, mănăstirea întruchipează, oarecum, toate caracteristicile întâlnite la alte mănăstiri, într-o fuziune originală a elementelor stilistice arhitecturale bizantine în utilizarea spațiului și a elementelor europene, pe care le găsim, de exemplu, în utilizarea ferestrelor mulate gotice.

Biserica, închinată Sfântului Gheorghe și construită acum mai bine de 500 de ani, în perioada 26 mai - 14 septembrie 1488, în 3 luni și 3 săptămâni, un timp record pentru acele timpuri, provoacă un prim impact vizual, o uluire cu pereții exteriori în întregime pictați în frescă, într-o divinizare de culori și imagini, toate pătrunse de așa-numitul „Albastru de Voroneț”, pe care legenda îl atribuie eronat folosirii lapis lazuli (piatră albastră).

Unicitatea bisericii Voroneț nu se rezumă numai la natura pigmentului albastru, prezent pe pereții acesteia, ci mai ales la rezistența ei în condiții climatice foarte aspre, datorită originalității tehnicii de lucru, aplicată de pictorii moldoveni.

Cercetătorii au descoperit că la baza „albastrului de Voroneț”, a cărui nuanță se schimbă în funcție de gradul de umiditate, prezent în atmosferă, există o piatră, numită azurit, un mineral cu depuneri în România.

Din punct de vedere chimic acest mineral este instabil și foarte reactiv; acest lucru face ca azuritul să nu fie foarte asemănător cu tehnica frescă. În Evul Mediu azuritul era un important pigment de culoare albastră, ce înlocuia albastrul ultramarin mai scump, derivat din lapis lazuli. Azuritul, totuși, poseda un neajuns de a nu fi potrivit pentru frescă, deoarece avea tendința să se pulverizeze și să cadă. În cazul Voronețului, însă, particularitatea și secretul constau în utilizarea pigmentului cu o anumită cantitate de apă și cazeină, cu funcția de adeziv.

Aici, artizanii au știut să-l aplice pe perete cu un anumit grad de umiditate, când pereții bisericii încă nu erau complet uscați, alegând exact momentul optim, în care culorile ar fi fost mai bine fuzionate cu tencuiala.

Acesta și este adevăratul secret al acestei culori atât de profunde, care se păstrează pe pereții exteriori ai bisericii timp de sute de ani, fără ca trecerea timpului să lase urme pe frumoasele tablouri, realizate de călugări.

Mănăstirea are proporții modeste: din structura inițială, astăzi a rămas doar biserica, de dimensiuni reduse (25,50 metri lungime și cu lățimea cuprinsă între 7,70 metri, pronaos, până la 10,50 metri, absidă).

Mănăstirea Voroneț este un loc religios fascinant, datorită faptului că frescele sale includ elemente populare într-un cadru religios mai larg: este incredibil faptul că căruțele, folosite de țărani, costumele moldovenești, în care sunt înfățișate unele personaje, nu distanțează privitorul de sentimentul religios, ci dimpotrivă, îl consolidează, trezind interes și fascinație. Intenția de a subordona arhitectura decorației picturale a fost o alegere, care a reprezentat o noutate absolută pentru epocă: peretele de vest este un perete lipsit de orice deschidere și este în întregime pictat.

Un element caracteristic este prezența, în jurul bisericii și a mediilor monahale, a zidurilor de graniță cu turnuri. Nu trebuie să uităm, de fapt, că aceste mănăstiri aveau și funcții de apărare pentru populațiile din jur, în caz de atacuri inamice.