Biserica din Pohrebea, o bijuterie abandonată

Misterul despre sfârșitul tragic al ultimului țar al Rusiei și al familiei sale nu a afectat farmecul și nici nu a slăbit interesul pentru istoria lor: a trecut puțin mai bine de un secol, de când Nicolae al II-lea Romanov, soția sa Aleksandra, fiicele Olga, Maria, Tatiana și Anastasia, precum și moștenitorul tronului, țareviciul Aleksei, au fost împușcați în subsolul Casei Ipatiev din Ekaterinburg, unde au fost ținuți prizonieri.

În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, întreaga familie imperială a fost executată de un pluton bolșevic: cadavrele lor, aruncate în grabă și cu furie într-o groapă comună la marginea orașului de pe Ural, nu au fost găsite până în 1979. O descoperire,  dezvăluită numai după prăbușirea completă a URSS.

În imaginația colectivă numele ultimei dinastii Romanov este asociat cu un blestem, care a marcat soarta întregii familii și a Țării: boala micuțului Aleksei, singurul bărbat al casei regale, ce suferea de o boală gravă, la acea vreme necunoscută, hemofilia, a fost un element destabilizator pentru întreaga familie.

Aceasta ar fi fost, probabil, cauza, care l-a determinat pe țar să construiască douăsprezece biserici, la granițele de vest ale Imperiului Rus: legenda spune că anume Rasputin a fost сel, ce a invocat prevederea de a ridica bisericile ortodoxe, în funcție de numărul apostolilor, la periferiile Rusiei de atunci, pentru ca copilul bolnav să se însănătoșească.

Nu dispunem de informații despre existența altor biserici similare în alte părți, dar există toate motivele pentru a crede că, singura biserică identificată din această serie, se află la sud de raionul Dubăsari, pe malul stâng al râului Nistru, în comuna Coșnița, în satul Pohrebea.

Este Biserica Sfântului Alexie, un monument arhitectural unic. Din acest loc în fața ochilor se deschide o priveliște uimitoare spre râul Nistru: aici, sub arcadele sale, de mai bine de un secol nu se respiră spiritualitate, ci doar revoluție și miros de război.

Din documentele, păstrate în arhivele din Rusia, se pare că biserica a fost construită între anii 1910-1912: aspectul său este cu adevărat unic, nu veți găsi nimic asemănător în toată Moldova; forma arhitecturală, un compromis între arhitectura bizantină și slavă, are asemănări cu diferite lăcașuri de cult din Georgia. Fațadele bisericii sunt o expunere de motive simbolice, sculptate în piatră, printre care se află Crucea Sfântului Andrei care, spre deosebire de cea a lui Hristos, are brațe diagonale: în practică sunt în formă de X.

Se spune că Sfântul Apostol Andrei a cunoscut martiriul pe o cruce, care avea această formă: Ordinul Imperial al Sfântului Apostol Andrei, primul chemat, a fost cel mai înalt dintre ordinele Imperiului Rus, fondat de țarul Petru cel Mare în 1698 și restaurat în 1998, ca onoare majoră acordată de statul rus.

Clădirea a fost grav afectată de bombardamentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1941-1945) și de tragicul conflict armat de pe Nistru (1992). La acea vreme era un important punct strategic, atât pentru ruși, cât și pentru germani: adversarii și-au lăsat amprenta, distrugând clopotnița, cupola principală și pereții bisericii străbătuți de gloanțe. Până în 1944, biserica a slujit și și-a desfășurat pe deplin activitatea. În perioada comunistă, ca multe alte locuri sfinte, a fost transformată într-un depozit.

În prezent, după mai bine de un secol de la construcția sa, clădirea se află într-o stare avansată de degradare și are nevoie de restaurare urgentă. Monumentul arhitectural este aproape distrus de vicisitudinile timpului și există riscul iminent de deteriorare ireparabilă.

Sarcina restaurării a fost dezbătută și tărăgănată de ani de zile de către Stat și Biserica Ortodoxă: Nicolae al II-lea, cu trecerea a puțin peste o sută de ani, este încă o figură incomodă, care poate împărți societatea ortodoxă.

Suntem conștienți, dincolo de ideologii, că fiecare Țară ar trebui să-și păstreze moștenirea culturală: Biserica din Pohrebea este, pe deplin, parte a moștenirii artistice naționale. Și este foarte trist să vezi, că această bijuterie arhitecturală unică are astăzi aceeași înfățișare, pe care o avea în 1944, după bombardamentele nemiloase ale naziștilor. Implicarea specialiștilor în domeniul restaurării și conservării patrimoniului monumental și a celor, care se vor ocupa de această lucrare, nu este doar o obligație morală și o datorie civilă.

Ține de viitorul acestei Țări.