Odesa - Partea II

Viața din Odesa, la mijlocul secolului al XIX-lea, este foarte vivace, influențată de cultura italiană, care a contribuit foarte mult la formarea Operei, cu nume precum cel al Eleonorei Duse, în timp ce pe străzi, în piețele și curțile orașului, răsună muzică de Verdi, Rossini, Donizetti, Bellini, interpretată la acordeon de artiștii ambulanți, care cutreierau orașul. Muzica, mai mult decât alte activități, a adus Italia mai aproape de Odessa, devenind, astfel, cel mai european și mediteranean oraș al Imperiului Rus.

Din câte se știe, legătura piesei 'O sole mio cu Odesa nu este imediată și reprezintă, de obicei, o surpriză pentru majoritatea oamenilor.

O istorie cu adevărat neobișnuită: autorii Eduardo Di Capua și Giovanni Capurro sunt mari prieteni în viața reală, împărtășesc o pasiune pentru muzică și sunt uniți în ghinionul de a duce veșnic lipsa de bani.

Di Capua se află în miezul originii ruse a melodiei: fiul unui muzician, forțat să părăsească Conservatorul pentru a-și urma părintele în turnee prin Italia și Europa, e un concertist cunoscut, posteggiatore (muzician ambulant) (inițial, era un mod particular de a practica muzică, stând „într-un loc fix”, pentru a ademeni clienții în local), la Napoli cât și în alte părți. Tânărul Eduardo făcea parte din cvartetul înființat de tatăl său Giacobbe, care se bucura de succes și în străinătate.

Dacă Di Capua este o figură centrală în istoria piesei ‘O sole mio, la fel de decisivă este și cea a lui Giovanni Capurro, destinat de către tatăl său, profesor, pentru studii tehnice, dar le preferă pe cele de la Conservator, cronicar, critic de teatru și, în ultimii ani ai vieții sale, angajat administrativ la „Roma”, ziar cu sediul la Napoli.

Capurro era cult și fermecător, de multe ori fiind oaspete al saloanelor din oraș, unde interpreta piese și cânta la pian. Jucător înrăit, și-a petrecut toată viața în așteptarea unui câștig la loterie, pierzând toate economiile și trăind, împreună cu soția și cei trei copii, în strâmtorare financiară de-a lungul întregii vieți. Poeziile sale au fost făcute publice doar după 30 de ani de la moartea sa.

Suntem în toamna anului 1897, Eduardo merge lent pe aleile din Napoli. În depărtare îl zărește pe prietenul său, Giovanni, care stătea într-un bar, scriind ceva pe o bucată de hârtie. Se îndreaptă spre el, cei doi se salută reciproc cu afecțiune. Ei servesc o cafea, vorbesc despre vreme, primul frig, problemele zilnice, dar și despre proiectele de lucru. Eduardo urmează să plece  în turneu, în Rusia, Giovanni este fericit pentru el. Timpul zboară, fără ca să-și dea seama și Eduardo este nevoit să-și ia rămas bun de la prietenul său, are angajamente de muncă, iar acelea, după cum știm, nu pot aștepta. Giovanni îi pune bucata de hârtie în buzunar, pentru „când va avea timp și inspirație”. Eduardo înțelege gestul, îl salută  afectuos, promițându-i, că o va face neapărat.

Trec câteva luni, turneul e pe sfârșite. În timpul șederii sale la Odessa, într-un hotel de pe malul Mării Negre, Eduardo Di Capua, după ce a petrecut toată seara cântând la vioară, se pregătește să se întoarcă, în sfârșit, la Napoli. El își dă seama, că are ceva în buzunarul jachetei. Își amintește de prietenul său și citește cuvintele cu atenție, încercând să caute melodia potrivită. Este emoționat.

Noaptea trece între insomnie și un vis ciudat. Zori de ziuă. De la fereastră un soare palid de iarnă privește prin ceața groasă. O melodie se învârte în cap, el începe să scrie câteva note, așezându-se la pian; dincolo de geamuri soarele poate fi văzut clar deasupra Mării Negre, precum chipul Ninei, femeia din vis.

Se naște cea mai cunoscută melodie italiană din toate timpurile. Notele piesei 'O sole mio au ajuns chiar și în spațiu, datorită lui Iuri Gagarin, care a cântat melodia în vârful navei spațiale, în timpul primului zbor al omului în spațiu și în jurul Pământului: era 12 aprilie 1961. În 2002, după 41 de ani, piesa a găsit un alt interpret extraordinar: Papa Ioan Paul al II-lea, pe Ischia, unde omagia 82 de ani ai săi, a făcut o mică referire la aceasta.

Pare straniu, că o melodie de succes ca aceasta, nu i-a îmbogățit pe autorii săi, dimpotrivă, nici nu i-a împiedicat să moară în sărăcie. Beneficiarul acestui succes extraordinar a fost și este, până astăzi, editura Bideri din Napoli, care de mai bine de un secol continuă să se bucure de drepturile de autor.

Simbol al napolitanității și al pasiunii pentru o femeie, în spatele partiturii și versurilor magnifice sunt, de asemenea, ascunse natura trecătoare a vieții și cea a iubirii.