Dacă ne gândim la emigrarea italiană în ultimele două secole, ca destinații istorice, gândul nostru este orientat către America și Europa de Nord: o primă fază către America Latină a fost urmată de un aflux masiv de imigranți în Statele Unite și Canada; în Europa, emigrarea a fost orientată spre Elveția, Belgia și Germania, destinată să-și asume un caracter de masă în perioada postbelică, împreună cu mișcările interne, de la Sud la Nord, care au caracterizat anii de boom economic.
Efectele acestor mișcări au fost diferite, în funcție de țările gazdă, regiunile de origine ale emigranților, disponibilitatea lor de a se integra în noul context lingvistic: diseminarea puternică a imigranților pe teritoriile noi a împiedicat supraviețuirea „comunităților” sau „insulelor lingvistice” și, cu siguranță, nu a favorizat „durata” limbii originale.
Unele fenomene semnificative de fuziune lingvistică au vizat destinațiile migratorii mai puțin cunoscute și, în general, numeric mai mici, împrăștiate prin Europa de Sud.
Merge vorba despre „locuri”, care erau la fel puncte de sosire pentru transferurile, care au avut loc între sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul anilor 1900, fenomene migratoare, destinate să lase urme semnificative în realitatea lingvistică locală.
Spre deosebire de legislația italiană, mai multe țări din Europa de Est nu asociază conceptul de minoritate lingvistică cu o așezare istorică: sunt de fapt grupuri, al căror transfer în teritoriile actuale este de origine recentă, nu înainte, însă, de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. ceea ce duce la noi considerații asupra conceptului de „istoricitate” a minorităților lingvistice.
De exemplu, Ungaria, Polonia și Republica Cehă recunosc existența minorităților grece, care datează de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial: în Ucraina există o „minoritate coreeană”, ca urmare a deportării postbelice, operate de Stalin pe imigranții, stabiliți în Extremul Orient rus, la începutul anilor 1900.
Un argument similar se aplică și în România, unde este recunoscută oficial existența unei minorități lingvistice italiene: este vorba despre aproximativ 3.000 de persoane, rămășițe ale fluxurilor migratorii de origine venețiană, friuliană și trentiniană, formate din forță de muncă calificată și agricultori, care își trag originea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, și care au fost primiți cu amabilitate, atât de autoritățile austro-ungare în Transilvania, cât și de către cele din România în celelalte regiuni. Între timp, alți italieni, în mare parte genovezi, se instalaseră în porturile fluviale de-a lungul Dunării, pentru a face comerț, dar acest lucru era deja de mai multe secole.
Pentru minoritatea italiană, ca și pentru celelalte minorități etnice, Constituția României rezervă dreptul de a avea un loc în parlament și, în principiu, este recunoscut dreptul de a folosi limba (pe care nu toți membrii „minorității”, de fapt, o cunosc) în domeniul didactic: o predare specifică a limbii italiene pare, totuși, limitată în școlile din Greci, din districtul Tulcea, și în Constanța, în timp ce la București mai există încă două licee italiene deschise, de asemenea, pentru elevii români.
Aceste considerații generale ne permit deja să delimităm un scurt rezumat al istoriei și realității actuale a unor comunități de interes lingvistic al migrării italiene, într-un sens larg, „secolul XIX” spre Est.
International editions: