Mănăstirea Voroneț, Capela Sixtină din Est - Partea I

Bucovina, al cărei nume înseamnă „țara acoperită de păduri de fag”, este o regiune situată în nordul Moldovei (românești), de cealaltă parte a Moldovei basarabene.

Un teritoriu disputat care, printre motive istorice, granițe trasate în creion, adesea în stare de război, poate fi confundat chiar și de cei mai buni experți: aceasta este Bucovina, împărțită în jumătate, între Ucraina și România.

Dintre toate teritoriile, care au făcut parte din Moldova, Bucovina conține în ea cauzele și motivele, pentru a ne face să înțelegem că, o parte a sufletului său, nu cea proiectată de capriciile oamenilor și de istorie, se află tocmai în aceste teritorii: o identitate multiplă, model de conviețuire și integrare europeană dinaintea timpurilor, împărțită, dar în felul său, unită.

De aici, Marea Neagră este într-adevăr departe și Dunărea curge îndepărtată, de cealaltă parte a țării, și pe un alt hotar. Cunoscută pentru peisajele sale frumoase, Bucovina este și mai vestită prin mănăstirile sale, pictate în fresce, construite în secolele XV-XVI, sub domniile lui Ștefan al III-lea cel Mare și fiului său Petru IV Rareș: o sinteză originală între elemente din tradiția arhitecturală bizantină și altele, de import gotic, introduse de artizani, proveniți de la curțile poloneze sau transilvănene.

Începând cu ultimele decenii ale secolului al XV-lea, aceste construcții au preluat o fizionomie particulară, tipică pentru o artă „moldovenească”, pe care am putea-o defini drept „unică” și care nu s-a repetat niciodată: o sinteză, care se manifestă prin deosebirea riguroasă a spațiilor interioare, la care se adaugă, de asemenea, tendința de alungire verticală a clădirilor, utilizarea de contraforturi, prezența de modenaturi gotice.

Această concentrație neobișnuită de edificii, construite manual, care datează din secolele al XV-lea și al XVI-lea, în număr de peste 40, o fac o destinație obligatorie, pentru marea valoare artistică a acestor monumente, o expresie evidentă a uneia dintre cele mai importante perioade istorice din trecutul acestei regiuni.

A face aceste monumente unice este prezența unor fresce care, în unele dintre aceste biserici, acoperă complet, atât pereții exteriori, cât și cei interiori ai clădirilor, constituind o mărturie excelentă și originală a expresiei picturale europene, la trecerea dintre secolele al XV-lea și al XVI-lea. Având în vedere caracterul unic și valoarea artistică a frescelor lor, mănăstirile din Bucovina fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO: culorile lor, cum ar fi Albastrul de Voroneț, Roșu de Humor sau Verde de Arbore, au devenit faimoase în toată lumea.

Majoritatea pictorilor medievali (necunoscuți) au descris pe pereții bisericilor istorii din Biblie, ale Pământului și ale Paradisului, episoade din viața Sfintei Fecioare și a lui Iisus Hristos, povestiri despre zorii omenirii și a vieții de după moarte.

De față cu toată această frumusețe, se pune întrebarea cu privire la motivele, care au determinat concentrația ridicată a meșterilor calificați, artizani, în această zonă, care aparținea anterior Principatului Moldovei.

Un fenomen artistic de așa amploare nu ar fi justificabil, dacă nu s-ar ține cont de un personaj emblematic care, între a doua jumătate a secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, s-a distins pentru acțiunea sa împotriva înaintării otomane atât de mult, încât a primit de la Papa Sixtus al IV-lea titlurile meritate de „apărător al creștinismului” și „atletul lui Hristos”: este vorba despre Ștefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, domnitor al Moldovei între 1449 și 1451.

Vorbind de această figură extraordinară, canonizată în 1992, ne amintim de munca diplomatică importantă și de rezistența la cotropitori, reprezentați de polonezi și maghiari, în încercarea lor de a se extinde către teritoriile Moldovei, și, mai ales de către otomani, principalii dușmani ai creștinismului, și cu care Ștefan cel Mare a reușit să încheie un tratat de pace, în 1503, care să permită o anumită stabilitate pentru independența Moldovei.