Icoanele, arta sacră a Moldovei

Termenul icoana, derivată din grecescul clasic εἰκών, poate fi tradus, într-un sens mai larg și mai specific, ca "imagine".

Nevoia de a reprezenta obiectul credinței în imagini, a fost întotdeauna un sentiment, care trece prin viețile credincioșilor. Din această necesitate, de-a lungul secolelor, au izvorât icoanele, ce reproduc pe lemn un moment important al religiei creștine. Tradiția icoanei s-a născut în jurul secolului al IV-ea, când biserica orientală era încă în uniune cu biserica occidentală: din acest motiv, icoanele sunt un patrimoniu al întregului creștinism, fără nici o distincție, element caracteristic al artei și al credinței.

Procesul de pictură parcurge etapele creației, trecând de la medii întunecate la culori tot mai strălucitoare. Icoanele sunt, în general, pictate pe plăci de lemn, uneori chiar pe o pânză, cu diferite straturi de cretă și clei de animale, în timp ce pigmenții (pământ sau minerale naturale) se amestecă cu gălbenuș de ou, diluat cu vin sau oțet, tot amestecul fiind întins pe o suprafața albă.

Lucrarea iconografului (autorul icoanelor) nu este definită ca "pictura unei icoane", ci ca "scrierea unei icoane": deoarece prin trăsătura sa, icoana trece printr-un adevăr, care are aceeași importanță și aceeași valoare, ca și paginile din Sfânta Scriptură.

Putem distinge icoanele în baza conținutului de credința, pe care îl exprimă, după originea lor sau în baza sărbătorilor, ca niște "mementouri" mici, care ne ghidează în cele mai importante momente ale anului.

Există multe aspecte istorice și simbolice, legate de icoanele sfinte, inclusiv cele de a instrui poporul cu privire la misterele credinței prin imagini: acest instrument a fost mai puternic decât cuvintele, deoarece în Evul Mediu erau puțini cei, care puteau citi, în timp ce imaginile ajungeau, cu siguranță, la inimile tuturor credincioșilor, fără nici o deosebire.

În Moldova există un loc, în care putem admira aceste capodopere: este Muzeul Național de Artă al Moldovei, care găzduiește una dintre cele mai importante colecții europene de icoane, din secolul al XVII-ea. Icoanele acestei perioade reprezintă un fenomen deosebit de artă religioasă, puternic influențat de mediul popular: numărul de lucrări religioase din muzeu este impresionant, multe icoane din această perioadă provin de la bisericile antice în lemn, din zonele rurale ale Basarabiei. Una dintre cele mai importante și fascinante opere este icoana "Maica Domnului Hodighitria", din secolul al XVI-ea, din "Biserica Sfântului Ilie" din Chișinău, distrusă în anii 1960 de către puterea sovietică, din motive inexistente de viabilitate.

Icoanele moldovenești sunt cele mai apropiate de modul nostru de concepere a imaginii sacre, cu culori mai calde și mai intense, decât cele ale altor tradiții iconografice, și prin folosirea criteriilor de comunicare, tratate prin lumină și umbre, care evidențiază proporțiile de figuri alungite, cât și caracterul caracteristicilor fețelor.

Suportul picturii este realizat din lemn de plop, tei și mesteacăn, și are o grosime, adesea mai subțire decât cea a icoanelor, făcute în alte zone din Europa de Est. Pe lângă icoanele, reproduse pe plăci de lemn, tradiția românească și moldovenească este caracterizată, începând cu secolul al XVIII-ea, și prin exemple frumoase de pictură religioasă pe sticlă, distinsă printr-o strălucire deosebită.

Cererea crescândă de icoane a dus la crearea de laboratoare în zonele rurale: într-un timp relativ scurt, icoanele erau prezente atât în palatele nobililor, cât și în modestele case țărănești.

Elementul laic pătrunde în icoanele secolului al XIX-ea: această tendință poate fi observată în iconostasul Mănăstirii Căpriana. Au crescut rolul și importanța pictorului, astfel, multe icoane au semnătura autorului și anul creației.

Icoanele devin un punct de referință pentru rugăciunile de familie, un loc de relaționare zilnică cu divinitatea, cu cerința de a proteja viața proprie și a celor dragi: este, în general, însoțită de o lumânare sau de o candelă și locul ei în casă este pe peretele, sau în colțul "de răsărit" al camerei, deoarece răsăritul este locul,  de unde vine lumina, ori de asupra patului, ca să vegheze și să protejeze liniștea celui ce doarme.