Dintotdeauna viața omului a fost legată de prezența apei. Aprovizionarea cu apă este o necesitate primordială: alegerea locației, unde să se construiască locuința, depindea, de fapt, de proximitatea unui curent de apă sau a unui izvor.
Numărul redus al studiilor, dedicate "fântânilor", este în contrast cu abundența numărului lor în întreaga Moldova: puține sunt contribuțiile, dedicate acestor artefacte, dar și mai puține sunt știrile despre caracteristicile lor, despre aspectele tehnologice și tipologice.
Ar fi bine ca, într-o încercare de a efectua o căutare, să se ia în considerație un eșantion semnificativ din aceste artefacte: distribuirea fântânilor este omogenă pe întreg teritoriul, cu unele excepții, cum ar fi în satul cu cele mai multe fântâni din Moldova, Hădărăuți (Ocnița), unde există peste 600 de fântâni la 2.000 de locuitori.
Clasificarea tipologică a fântânilor trebuie să fie stabilită după caracteristicile părților structurale (bază, înveliș, instalare) sau conform materialelor utilizate.
Învelișul cel mai potrivit era rezultatul unei alegeri, făcute "pe teren", de către meșterii calificați, numiți "fântânari", care utilizau diferite materiale și tehnici, recurgând la disponibilitatea materialului natural, prezent în teritoriul înconjurător.
De obicei, în formă circulară, cu un diametru interior între 60/140 centimetri și variații ale aceluiași artefact, fântânile atingeau, în general, o adâncime de aproximativ 7/8 metri. Erau făcute manual, efectuând o excavare inițială de câțiva metri, în interiorul căreia era construit un inel în contrast direct cu solul, pentru a evita alunecările de teren. Excavația continua în partea inferioară, continuând în același timp cu scufundarea, până când se ajungea la izvorul de apă.
Necesitatea bazei rezulta din faptul de a păstra structura de posibila cădere a acoperișului, care trebuia să fie susținut pe o parte solidă, aproape întotdeauna din lemn de stejar uscat, deoarece materialul își păstrează masa în contact cu apa și, în același timp, îndeplinește o altă funcție, legată de necesitatea de filtrare a apei subterane, care avea loc și, datorită prezenței de material pietros pe fund.
Învelișul era clădit din piatră locală, care continua chiar și la suprafața solului, pentru a forma o protecție, în care era formată gura fântânii, închisă cu o trapă: aceste precauții limitau căderea accidentală a animalelor și a materialului organic, oferind o mai mare garanție și din punct de vedere igienic.
Dar totuși, cel mai frapant element arhitectural pare să fie construcția de deasupra solului, adesea reprezentând mici opere de artă fanteziste, în forme frumoase, între simboluri vechi sau elemente geometrice, în care fundamentale erau prepararea și prelucrarea lemnului sau a metalului, realizate de meșterii locali. În partea de sus aveau un acoperiș, destul de mare, care devenea, astfel, un loc de adăpost în zilele de vară și chiar un loc de întâlnire, seara, pentru îndrăgostiți.
Operațiunile de scoatere a apei erau facilitate de preparate speciale: cel mai vechi a fost sistemul denumit "echilibru", folosit la acvifere de o adâncime mică, iar fântânile se numeau "cu cumpănă". Era o rază poziționată pe un punct de sprijin asimetric: la sfârșitul celui mai lung braț era agățat un recipient (găleată), în timp ce în partea opusă o contragreutate (piatră) echilibra încărcătura, permițând astfel chiar unui singur om să ridice cantități mari de apă, cu efort fizic redus.Aceste fântâni sunt rare astăzi, în special datorită scăderii nivelului apei.
Șaiba a fost introdusă pentru a elimina bara greoaie: în jurul ei curgea lanțul, la capătul inferior al căruia atârna găleata, care cobora singură la fundul fântânii, prin gravitate.La celălalt capăt, mâinile acționau ca un motor, pentru ridicarea apei cu sisteme diferite.
Un mic detaliu: multe fântâni la sate sunt făcute de către gospodari în fața proprietăților, care le dețin, dar toate au acces liber de la stradă, pentru a accentua utilizarea comună sau pentru orișicare drumeț, ce are nevoie să își potolească setea. Spre regret, datorită poluării cu nitrați a acviferului de suprafață, apa a devenit nesănătoasă și, prin urmare, fântânile de astăzi sunt din ce în ce mai puțin utilizate.
O veche fântână este o adevărată carte de istorie a locului. Fiecare fântână are o istorie proprie. Un loc, în care viața are sens, chiar dacă acest sens a fost abandonat, pentru a căuta, în altă parte, un nou înțeles.
International editions: