Arhitectura rurală tradițională este mărturia unei forme constructive, care s-a dezvoltat la nivel local în timp, adaptându-se la resursele disponibile (materiale de construcție) și legată de viața socială și culturală.
Tehnica de construcție utilizată, fiind și cea mai veche, era formată din stâlpi verticali, înfipți în pământ, cu pereți din lut, paie mărunțite, gunoi de grajd și apă, pe o structură de ramuri întrețesute.Există, desigur, și alte sisteme mai complexe, în vremuri mai recente, în funcție de disponibilitatea materialelor locale (cărămizi de pământ și paie (chirpici, lemn).
Orientarea construcției răspundea nevoilor legate de activitățile de lucru: în majoritatea cazurilor, fațada principală era îndreptată spre curte. Acoperișul, aproape întotdeauna în patru părți, acoperea întreaga suprafață a casei. În interior, nu existau multe variații: cea mai răspândită este varianta casei cu tindă (hol), care unește, în general, două camere: camera principală se numește Casa mare, în timp ce cealaltă este despărțită de către sobă în două, camera de dormit și camera de zi, unde se lua masa. Casa mare este camera cea mai mare, reprezentativă, adică locul, unde erau primiți oaspeții și unde se petreceau toate evenimentele speciale.
Mobilarea casei este esențială: un pat lângă sobă, singura sursă de căldură în întreaga casă. În spatele hornului, soba are un raft ridicat, în care este așezat un pat, unde dormeau copiii și cei în vârstă. Pe pereți erau câteva obiecte decorative: covoare, o icoană sacră, un prosop. Camera cu cămin era, de asemenea, locul de lucru în sezonul de iarnă: într-un colț exista spațiu, rezervat capului familiei, o masă cu sculele sale și alta, rezervată femeilor, cu instrumentul de țesut, unde se torcea, se țesea și se croia.
Mobilierul este alcătuit doar din obiecte de primă necesitate: pat, masă, scaune, rafturi pentru vase, polițe și sertare. Băncile sau laițele, din lemn de stejar sau fag, sunt cel mai vechi mobilier în uz încă, în majoritatea Moldovei, adesea fără decorațiuni.
Excluzând anumite excepții, casele tradiționale au o loggie frontală, care se numește prispă: la început avea un rol funcțional, dar, treptat, cu introducerea de stâlpi și balustrade, a preluat și rolul decorativ. În fața intrării, de la extinderea prispei, se află foișorul, care apare din necesitățile funcționale (pentru a acoperi intrarea în pivniță și a proteja intrarea în casă), care cu timpul devine un spațiu integral al casei, destinat desfășurării anumitor activități, cum ar fi țesutul.
O altă caracteristică a acestui model de locuință este pivnița, beciul, spațiu cu pereți de piatră, construit sub casă și destinat conservării alimentelor și butoaielor cu vin.
Arhitectura populară este, de asemenea, caracterizată prin existența numeroaselor anexe, fiecare având o anumită funcție: după casă, cel mai reprezentativ element arhitectural al gospodăriei era șura, loc destinat pentru vite și unelte agricole. Alte clădiri adiționale erau cotețul pentru porci, șopronul pentru lemn și scule, pătulul pentru porumb și hambarul.
Casele sunt înconjurate de flori, pomi fructiferi și de grădini pentru legume. Într-un anumit sens, casa tradițională moldovenească este construită pentru a servi câteva generații: aceste "monumente" arhitecturale nu sunt mai vechi decât, în majoritatea cazurilor, 100 - 150 de ani: acest lucru se datorează, pe de o parte, condițiilor istorice nefavorabile, în care a trăit poporul moldovenesc și, pe de altă parte, faptului că materia primă folosită, și anume lemnul și pământul, sunt adesea supuse degradării.
Chiar și astăzi încă, când cineva le întâlnește, aceste contexte redau o imagine vie a modului, în care putea apărea un sat moldovenesc, la începutul secolului al XX-ea.
International editions: