Ștefan III cel Mare

Dacă există o figură în Moldova, un lucru rar, care trezește aceleași emoții la toți, este cea a lui Ștefan cel Mare, un personaj istoric, care depășește mitul sau viziunea romantică.

În viața de zi cu zi a celor, care trăiesc în Moldova, Ștefan cel Mare este omniprezent, de la numele străzilor, aproape în toate satele și orașele Moldovei, în fiecare bancnotă (leu), unde imaginea lui domină pe partea din față, până la cel mai cunoscut monument din parcul central al capitalei.

Pe scurt, Ștefan cel Mare reprezintă mândria națională a fiecărui cetățean moldovean și este cea mai importantă personalitate din întreaga istorie a națiunii.

Figură de relief din secolul al XV-lea, Ștefan al III-lea cel Mare, și-a asigurat tronul în 1457, cu ajutorul lui Vlad al III-lea, domnitor al Țării Românești (Vlad Țepeș), cunoscut în vest cu porecla Dracula, vărul său.

Ștefan cel Mare și-a apărat Țara de aspirațiile expansioniste ale Regatului Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiului Otoman. Războiul împotriva turcilor și succesul militar în bătălia de la Vaslui l-au făcut celebru în Europa, atât, încât a fost definit de Papa Sixt al IV-lea (papa, care a construit Capela Sixtină) drept „adevăratul atlet al credinței creștine”. Ștefan cel Mare a fost lăudat de cronicarul polonez Jan Długosz, care a menționat că „este primul dintre principii lumii, care a obținut o victorie împotriva turcilor”.

Deși Evul Mediu este, de obicei, perceput ca o perioadă de conflicte militare, principatul lui Ștefan cel Mare este caracterizat, în cea mai mare parte, ca o eră a păcii: puținele acțiuni ofensive în afara granițelor „Țării Moldovei” sunt represalii și recuperări teritoriale, impuse de nevoile defensive. Ștefan cel Mare a fost o mărturie a marii capacități de dialog cu Biserica Catolică, Vestul și Islamul. Ștefan a fost singurul principe moldovean, care a reușit să stabilească relații diplomatice și culturale cu Italia, în special cu Roma și Veneția, identificând în numele său primul contact dintre poporul moldovean și civilizația italiană.

Domnia sa a durat aproape jumătate de secol, din 1457 până în 1504. Sub stăpânirea sa, Moldova a atins apogeul dezvoltării sale statale. Era lui Ștefan cel Mare poate fi considerată, fără nici o îndoială, ca momentul efortului militar maxim și, de fapt, cea mai prolifică perioadă, în ceea ce privește construcția unui sistem defensiv, în scopul controlului țării.

Domnitorul acorda o atenție deosebită apărării Țării, identificând cetățile militare drept „adevărații stâlpi ai puterii”, nuclee de rezistență, care ar decide soarta în situații extreme, așa cum s-a întâmplat în vara anului 1476 când, în urma înfrângerii de la Valea Albă (sau Războieni), cetățile au rezistat asediului otoman, supraviețuind amenințării cumplite de a fi distruse.

Este confirmat acest lucru în mesajul diplomatic, trimis la Senatul de la Veneția (8 mai 1477), unde domnitorul a afirmat că Chilia și Cetatea Albă sunt „Moldova întreagă” și că „Moldova cu aceste două teritorii este un zid pentru Ungaria și Polonia”. Intuiția lui Ștefan cel Mare a fost confirmată de planurile adversarului său, sultanul Bayezid al II-lea, care a cucerit cetățile în vara anului 1484 și, care a permis transformarea Mării Negre într-un „lac otoman”.

Ștefan cel Mare, conform mărturiei medicului venețian Matteo Muriano, ajuns în Moldova în 1502, ca să aibă grijă de sănătatea domnitorului, a purtat 36 de bătălii: „...eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte, de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2".

Cifre, aproape de realitate, fără complicații referitor la a doua înfrângere. Dacă suntem siguri de înfrângerea de la Valea Albă (1476), cel de-al doilea eșec, perceput de Ștefan drept o „luptă pierdută”, este greu de stabilit: asediul Chiliei (22 iunie 1462), pierderea orașelor Chilia și Cetatea Albă (vara 1484) sau încercarea de a elibera orașul în anul următor? Dacă medicul, trimis de Dogele de Veneția, a scris corect mărturia, a doua înfrângere a lui Ștefan cel Mare rămâne „necunoscută”.