Orașul sovietic este un fenomen puțin studiat: cercetarea istoriografică pune în evidență complexitatea evenimentelor de arhitectură și urbanism, practic ignorate până acum, în raport cu viteza de dezvoltare și cu ideea schimbării modului de viață al unei țări agricole într-una industrială, pentru a crea o societate nouă.
În cadrul organizării teritoriului și a orașului apare o strategie politică, care contrastează cu viziunea stereotipă unitară și propagandistică, pe care istoriografia clasică o atribuie inițiativelor de construcție, ca modele ale unei noi orânduieli politice și sociale.
Nașterea „orașului sovietic”, legată de politicile de industrializare și nu de problemele demografice, oricât de clare ar fi fost în etapele sale de dezvoltare, devine complexă atunci, când dezvoltarea industrială și urbanizarea sunt reunite.
Cu toate acestea, la aproape treizeci de ani de la epilogul său, nu este încă posibilă exprimarea unei judecăți de ansamblu asupra unei experiențe istorice atât de lungi și complexe: modelul propus a necesitat o împărtășire a formelor și practicilor de viață, eliberate de tradiția locurilor. Timp de aproximativ șaptezeci de ani, din 1922 până în 1991, republicile socialiste sovietice au constituit un experiment unic, atât din punct de vedere economic, cât și politic, și social.
Situația locativă, la momentul când URSS (1941) a intrat în război, era dramatică, milioane de oameni fiind nevoiți să trăiască în colibe din lut. Locuințele existente erau atribuite „în conviețuire” familiilor, care ocupau fiecare câte o cameră și foloseau celelalte servicii în comun. Mai mult, datorită condițiilor economice ale țării și vitezei de creștere, nu ar fi fost posibil să i se ofere fiecărei familii un apartament.
În câțiva ani, Uniunea Sovietică se va transforma dintr-o țară predominant agricolă în a doua putere economică mondială: un proces de dezvoltare, inegalabil chiar cu revoluția industrială a secolului precedent.
Economia sovietică era bazată pe industrializare, iar modelul de locuințe reflectă această standardizare. Locuința clasei muncitoare devine nucleul noii dezvoltări. 8Modelul, bazat pe kombinat, era constituit dintr-o așezare industrială, în apropierea căreia erau amplasate o zonă rezidențială și o zonă de producție: în practică, prima se construia fabrica și apoi în jurul acesteia se dezvolta orașul. Un model, pe care îl întâlnim în toate țările blocului sovietic, cu aceleași caracteristici.
Astfel, este creat „mono orașul”, zone destinate să reunească resurse și strategii de dezvoltare, legate exclusiv de muncă, neglijând celelalte aspecte ale vieții. Serviciile erau distribuite în conformitate cu o ordine ierarhică: comerț, servicii și parc în centrul orașului, magazine de prima necesitate, în fiecare cartier. Structurile erau situate la distanțe, ce puteau fi parcurse pe jos de locuitori.
Un model vulnerabil, care nu a supraviețuit dezintegrării Uniunii Sovietice și apariției pieței libere. Zona de locuințe este una dintre problemele acestor orașe, deoarece reședințele, gândite ca temporare și legate de ciclul de producție al fabricilor, în timp s-au transformat în locuințe stabile, neavând aceste caracteristici.
Apare, evident, problema conservatoare a acestui imens patrimoniu, o mare parte din care, în lipsa întreținerii, se deteriorează rapid, dezvăluind construcția „finalizată” inițială. O dificultate suplimentară este reprezentată de gestionarea spațiilor deschise, de lipsa absolută a parcărilor, având în vedere că la momentul construcției posesia unei mașini era rară în rândul locuitorilor. Un alt neajuns este reprezentat prin utilizarea scăzută a parterului clădirilor, care împiedică stabilirea unei relații de schimb între dimensiunea urbană și cea internă a locuinței.
La un alt nivel se afla, însă, arhitectura publică și a serviciilor colective, cărora li se încredința adesea imaginea „propagandei” regimului, ajungând la o libertate estetică și creativă imprevizibilă, destul de surprinzătoare.
International editions: