Genova, coloniile de la Marea Neagră - Partea II

Imaginea traficului intern nu trebuie să abată atenția de la zonele de la Marea Neagră, unde s-au dezvoltat centre și relații comerciale, precum și dinamisme migratorii.

În ceea ce privește porturile fluviale ale coastei de nord-vest, precum Chilia și Licostomo, în delta Dunării, avem indicații, datorită faptelor stipulate în aceste locații, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, de către notarii genovezi, care ne permit să avem o idee precisă despre aceste domenii, aflate la granița cu mongolii (Hoarda de Aur): Chilia pare a fi un centru „de frontieră”, în plină dezvoltare urbană, cu o piață centrală, în jurul căreia sunt concentrate cele mai importante clădiri și două mici șantiere navale, similare cu cele de-a lungul Rivierei Liguriei.

Documentele oferă informații despre structurile portuare și motivele așezării, definită drept „cheia și poarta a toată Țara Moldovei, Țara Ungurească și a țărilor de la Dunăre”: nu există referințe la prezența stâlpilor, dar este posibil ca docurile de lemn să fi fost construite pentru a facilita ancorarea galerelor și circulația mărfurilor. Prezența de escale de acest tip confirmă faptul că, în ciuda structurilor simple, portul Dunării, un loc de încărcare a mărfurilor, destinate pieței de la Constantinopol și un punct de acces la ruta comercială către Ungaria și Germania, a constituit un element prețios pentru rutele comerciale, pe care genovezii le-au dezvoltat în bazin, încă de la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Diferită, dar la fel de importantă, este Licostomo (Chilia Veche): dacă Chilia este un centru comercial în curs de dezvoltare, aceasta, a doua așezare, are un caracter mai clar definit de control militar; structurile portuare, galeria de pază, care rămâne permanent acolo, indică funcția de dominare asupra deltei, în care se află. Micul port arată astfel, o adevărată „poartă” către spații imense și încă parțial necunoscute: de aici navele, așa-numitele „cocca”, îmbarcau cerealele, destinate către Genova, Caffa și celelalte colonii. Un registru notarial din Licostomo (1360-1361) arată activitatea comercială intensă de la Dunăre: de aici erau exportate cantități mari de grâu, miere, ceară, vin, sare, pește și alte produse. Licostomo, ca colonie genoveză, nu mai exista după 1418, când această parte a Basarabiei istorice a căzut sub controlul Imperiului Otoman.

Printre cetățile genoveze, deși reconstruite după Evul Mediu, se numără Enisala: construită în secolul al XIII-lea, pe dealul cu vederea spre delta sudică a Dunării, în apropierea actualului oraș Tulcea, a avut un rol proeminent, din punct de vedere politic și administrativ, față de cel militar și comercial, distrusă apoi de turci în secolul al XV-lea. Pe Lacul Razim, încă se mai pot vedea vestigiile cetății „Eraclea”, construită de negustorii genovezi în jurul anului 1250 și cucerită de sultanul Mehmed I în 1417. În secolul al XVI-lea, cetatea a fost definitiv abandonată.

Mai la sud, Caladda, un port pe Dunăre (astăzi Galați), care a devenit genovez din 1395 până în 1445, când a căzut sub controlul Principatului Moldovei, și Constanța, menționată cu acest nume într-o carte pilot din 1318, făcând parte și ea din seria de colonii, construite pentru schimburile comerciale. Comercianți și proprietari de nave genovezi se stabiliseră acolo încă din secolul al XIII-lea: astăzi, din acele timpuri, a rămas o construcție, numită „Farul genovez”, care a funcționat până în 1913 și, care este încă vizibilă. Folosită ca bază auxiliară, genovezii au construit aici depozite, un baraj și un zid de apărare: săpăturile din 1896, pentru construcția noului port Constanța, au scos la iveală ruinele sale. Când a fost cucerită de turci, în secolul al XV-lea, Constanța avea un sfert din populația sa de origine genoveză.

Situată pe Dunăre, la doar 50 km de București, San Giorgio (astăzi Giurgiu), fondată de genovezi, care au stabilit acolo o bancă și practicau comerțul cu mătase și catifea: își ia numele de la sfântul protector al Genovei (San Giorgio). Prima mențiune despre San Giorgio, ca colonie genoveză, este în documentul Codex Latinus Parisinus, din 1395, pe timpul domniei lui Mircea I al Țării Românești, fiind menționată ca „Zorio”. Trebuie menționat faptul, că genovezii au creat și o bază comercială foarte mică pe mare, în centrul deltei dunărene, cu un nume similar cu San Giorgio, care astăzi se numește Sfântul Gheorghe și, cu care este adesea confundată.

La 15 noiembrie 1453, municipalitatea din Genova a predat toate domeniile de la Marea Neagră către Banca din San Giorgio, o puternică instituție de credit: soarta tuturor orașelor coloniale ar fi fost scurtă, în curând căzând în mâinile noilor cuceritori otomani.