Totul va fi bine

Ne aflăm în Anglia, în orașul Norwich, în partea de est a districtului Norfolk, cunoscut datorită lui William Cuceritorul. Suntem într-o epocă agitată, ca niciuna alta: războaie, epidemii, teroare, abuzuri. Poporul începe să se ridice împotriva celor puternici și a clerului: glasul autentic al bisericii se exprimă în misticii, deținuți, în sufletele simple ale oamenilor.

Norwich este copleșit de aceste evenimente. Dar nu și Juliana, personajul acestei povestiri. Dacă îi cunoaștem experiența, grație unui text, există puțină informație despre viața ei, nu cunoaștem nici chiar locul de naștere. Este documentat evenimentul, care a marcat existența Julianei (sau mai bine zis Katherine, numele ei real): la 13 mai 1373, la vârsta de puțin peste treizeci de ani, după ce a descoperit boala sa incurabilă, a simțit nevoia să se izoleze într-un schit, unde a rămas până la moartea sa.

În Evul Mediu, vocația către viața solitară este larg răspândită, ceea ce nu înseamnă excluderea totală din viața socială: acest lucru este demonstrat de cazul Julianei, a cărei chilie, ce se afla în oraș, avea o fereastră, care îi permitea să participe la sărbătorile bisericii și o alta, deschisă pe din afară, pentru a-i asculta pe cei care veneau să vorbească cu ea. Prezența unei mici grădini și a unei servitoare diminuau această singurătate, constituită din rugăciune și muncă.

Ne-a lăsat „Cartea revelațiilor Julianei din Norwich” (1342-1416), într-o epocă întunecată, în care Dumnezeu era temut ca un judecător sever și fiecare calamitate, de la ciumă până la război, era considerată pedeapsa lui pentru păcatele oamenilor.

Scrisă de o persoană, care se definea ca „analfabetă”, pe timpurile când femeia era exclusă din educație și considerată o ființă inferioară (cineva chiar se îndoia că are suflet), această carte ocupă un loc proeminent în literatura anglo-saxonă.

Este o carte care mângâie, stimulează iubirea, trezește speranță și bucurie: pentru că, până la urmă, așa cum se spune și se repetă de mai multe ori, totul va fi bine.

Autoarea ne lasă să intrăm în cămara ei, să participăm la momentele ei de îndoială, suferință și abandon, la conversațiile cu cei care, în astfel de momente tragice, caută confort sau sfaturi: suflete simple, izgoniți de societate.

Pe fondul luptelor fratricide și al imoralității celor puternici, pare incredibil faptul, că un astfel de text pozitiv a izvorât dintr-o lume plină de frică, suferință, vărsări de sânge și care, într-un fel, amintește prezentul nostru, într-o criză profundă. Dar Dumnezeu păstrează rândurile, în mila sa, astfel încât, în final „totul va fi bine”.

Această mantră, care se poate repeta la nesfârșit, este prezentă și în tradiția moldovenească ca și în altele, chiar și în cea japoneză, unde conceptul este rezumat într-un singur cuvânt: „nankurunaisa”.

În Moldova, de multe ori am auzit această frază, care este o modalitate de a prinde curaj și de a da dovadă de tărie de caracter, putere, de a face față tuturor dificultăților și, mai ales, de a trăi cu speranța în viitor. Deoarece, singurul lucru care ne dă speranță în ziua de mâine este să gândim pozitiv, că lucrurile vor merge așa cum trebuie, în caz contrar pierdem dorința de a lupta pentru atingerea unui scop, de a înfrunta o nouă zi, de a crede în un ideal.

Această mantră devine puternică, ne amintește că totul, mai devreme sau mai târziu, se va rezolva, va reveni la normal, că lumea este plină de pozitivitate, trebuie doar să o atragem spre noi, trebuie doar să credem, trebuie doar să-i acordăm timp.

Un set de cuvinte, ce simbolizează încredere și speranță, ce sunt esențiale, trebuie să știm cum să le folosim, să alegem forma și locul potrivit: acest lucru poate schimba perspectiva, viziunea asupra viitorului și emoțiile prezentului.

Vă doresc să puteți folosi corect această mantră personală și să învățați să credeți mereu pozitiv, pentru că pozitivitatea este acea emoție, care face totul în jur mai plăcut.

Deoarece, în final, „totul va fi bine”.